Divort cu iubire? Da. Atunci cand vom intelege ca fiecare am contribuit la creearea situatiei prezente, chiar si numai prin faptul ca am tolerat abuzul. Atunci cand vom intelege ca nu exista vina, ca partenerul nostru ne-a fost maestrul care ne-a ajutat sa invatam niste lectii pentru a creste in constientizare, iubire si compasiune.
Neale Donald Walsch spunea foarte frumos ca
"poţi doar reuşi, nu poţi eşua. Eşecul este imposibil; este o iluzie. Nimic nu este o nereuşită.
Nimic. Totul mişcă înainte povestea umană şi astfel procesul de evoluţie. Totul te
înaintează în cadrul călătoriei tale."
Ne-am obisnuit sa credem ca daca relatia noastra s-a sfarsit
inseamna ca a fost un esec. Mai mult, rescriem trecutul si ne imaginam
ca totul a fost o minciuna, desi atunci, cand eram in "Aici si Acum" simteam
iubire. Preferam sa modificam trecutul si sa negam ceea ce am simtit
atunci, sa negam ca partenerul ne-a iubit, desi atunci am simtit asta cu
toata fiinta, pentru a pastra intacta ideea ca "daca
relatia noastra s-a sfarsit inseamna ca a fost un esec". Si daca asta
ar fi o simpla prejudecata? Cum ar fi sa realizam ca despartirea nu este
decat un pas firesc spre urmatoarea treapta de
evolutie? Ca fiecare relatie are viata ei, timpul ei si darurile ei
nepretuite pentru noi? Ca a fost un adevarat succes in masura in care a
reusit sa ne faca mai intelepti, mai constienti si mai plini de
compasiune?
