01 octombrie 2012

iubire, sex, vanatoare (partea I) - incursiune in lumea animalelor




   Ideea este foarte simplă...
   ...şi pe undeva, oricine a trăit o poveste de dragoste, a simţit-o, chiar dacă nu a conştientizat-o...
.   ..hai să descoperim ce ai simţit, de data aceasta conştientizând...
   Ai simţit că eşti vânător, sau poate ai simţit că eşti vânat şi în acelaşi timp ai simţit că eşti ambele, vânător şi vânat. Că faceţi parte unul din celălalt.
   Ai simţit că onorezi vânătoarea, ca pe ceva sacru.




   Când ai fost vânător, ţi-ai sanctificat prada, ca pe o zeiţă, i-ai adus ofrande şi i-ai închinat imnuri, punându-ţi în ele profunda iubire şi veneraţia cea mai înaltă.
   ...şi apoi ai mâncat-o...i-ai preluat esenţa vitală, devenind tu însuţi un zeu...ţi-ai potolit foamea şi setea de ea, de sacru, participând în modul cel mai complet la actul de a da şi a primi, prin schimbul de fluide vitale...ai participat poate la cel mai profund act spiritual ce poate exista între două fiinţe.









 


Când ai fost vânat, ai simţit cum frica se îngemănează cu dorinţa...ai simţit cum îţi este frică de ceea ce îţi doreşti cel mai mult...dar în liniştea fiinţei tale ai ştiut că iubirea este mai puternică decât frica, pentru că frica ţine de corp, de instinctul său de supravieţuire, pe când iubirea ţine de suflet...ea a fost acolo şi înainte, şi va fi şi după...ea este şi va fi întotdeauna dincolo de...
            Să fie totul doar o metaforă? Sau poate o oglindire a ceea ce se întâmplă în realitate în relaţia vânator – pradă? Sau e cea mai pură realitate? 





      Îţi propun o scurtă şi electrizantă incursiune în lumea animalelor, dincolo de ceea ce percepem noi în mod obişnuit.
  Dawn Baumann Brunke a scris o carte de-a dreptul revoluţionară în studiul comportamentului „necuvântătoarelor”, numită Vocile animalelor. Comunicare telepatică în Reţeaua Vieţii. Specializată în vindecare, metafizică şi spiritualitate, autoarea s-a dedicat timp de peste zece ani comunicării telepatice cu animalele şi publicării acestor comunicări revelatoare, ajutând astfel oamenii să se deschidă spre straturi mai profunde din ei înşişi.

    Într-una din conversaţiile sale cu animalele se vorbeşte despre relaţia vânător-pradă ca despre un dans, o celebrare a vieţii ce se împărtăşeşte pe ea însăşi: „Dacă vedeţi cu adevărat acest lucru şi îl înţelegeţi, atunci nu veţi judeca faptul că a ucide pe altul pentru a mânca este ceva „rău”... Din acest punct de vedere, totul este armonios şi aşa cum trebuie să fie, indiferent cum li se pare celor care nu fac parte din această armonie” (D.B. Brunke, Vocile animalelor, Editura For You, p.267).
   Crima sau iertarea, victima si agresorul, ca si concepte, toate fac parte din lumea duala, din realitatea noastra 3D, unde exista Bine si Rau. Dincolo de asta, totul, indiferent cum pare vazut  de aici, nu este decat pace si iubire, este perfect asa cum a fost lasat de Dumnezeu sa fie. De aceea, revin cu intrebarea: poti sa fii impacat cu viata, daca nu esti impacat cu moartea?

    Relaţia vânător-pradă este o lecţie planetară, spune autoarea – totul ţine de schimbul făcut, mai ales de schimbul de esenţe vitale.
   Stim, de exemplu, din studiile antropologice, ca numeroase populatii primitive acorda o semnificatie deosebita preluarii esentei vitale, a esentei spirituale a asa-numitului "animal totem" (divinitatea) al comunitatii respective. Pe tot parcursul anului era interzis sa vanezi animalul-totem, dar, o data pe an, avea loc asa-numita vanatoare rituala in care animalul era vanat, ucis si mancat de catre intreaga comunitate. Reminiscente ale acestui act originar intalnim astazi in foarte multe acte culturale la majoritatea popoarelor lumii (vezi, de exemplu, sacrificiul mielului de Pasti).
    
Avem multe de învăţat din relaţia vânător-pradă. Ce este surprinzător, că, în ciuda aparenţelor, există foarte multă iubire în această relaţie şi mai ales, o experimentare plenară a realităţii „noi cu toţii una suntem”. Preluarea esenţei unei alte fiinţe are un aspect spiritual; această relaţie este bazată pe încredere şi pe o înţelegere inerentă. Cheia în această relaţie o reprezintă onorarea acesteia şi respectul autentic pe care cei doi îl au unul faţă de celălalt. Fără acestea, vânatoarea nu se poate finaliza.
   Chiar si oamenii in trecut, cand vanau animale, rosteau inainte o rugaciune prin care cereau permisiunea spiritelor si protectorilor padurii de a-si lua ofrande din vietuitoarele ei. De aceea, ceea ce se intampla astazi in cazul animalelor crescute de om special pentru a fi mancate, in care observam tocmai lipsa onorarii si respectului, face ca totul sa para mai degraba un viol colectiv.
           
    Cum are loc concret, la nivel inconştient (pentru că este vorba de sufletul lor colectiv - a nu se înţelege că animalele conştientizează aceste lucruri!) acest dans al relaţiei dintre vânător şi vânat, şi cum sunt onorate ambele părţi, în acest dans?

       
   Se pare că între cei doi are loc o înţelegere, în momentul în care prada e văzută pentru prima oară sau chiar în timpul urmăririi, prin care sufletele acestora cad de acord asupra actului sacru al preluării esenţei spirituale a „victimei”.
Reproduc un fragment dintr-o „conversaţie” extrem de frumoasă şi foarte sugestivă a autoarei cu un cal-pradă:
Prădătorul întreabă ceva de genul:
"Fiinţă nobilă, îmi este foame şi caut să supravieţuiesc.
Te vei sacrifica pentru a mă onora în acest mod?
Prada va răspunde:
Fiinţă nobilă, mă sacrific şi te binecuvântez.
Fie să capeţi forţă prin hrana ce ţi-o dă corpul meu.”” (D.B. Brunke, Op.cit., pp.276-277).




 


     Cu toate acestea, ceea ce se poate percepe – şi, într-adevăr aşa este – animalul vânat simte frică, fuge, se zbate şi caută să scape de atacul vânătorului, nici vorbă să vină deschis „Iată-mă! Mănâncă-mă! Te iubesc!” :). Si asta pentru că frica este mecanismul de auto-conservare al formei fizice, iar animalele sunt supuse în primul rând instinctelor. Dincolo de aceasta insa se află iubirea, depozitată, ca o comoară, în sufletul lor colectiv, pentru că, la nivel spiritual sunt cu toţii conectaţi şi cu toţii se pun unul în serviciul celuilalt.






 Mai mult decât atât, suntem cu toţii conectaţi şi cu toţii, oameni, animale, plante, pământ, ne punem unii în serviciul celorlalţi.
Aşadar, iubirea ca vânătoare este o metaforă? Sau poate este realitate? Adevărata realitate „noi cu toţii una suntem”: comuniune profunda prin A DA si A PRIMI.



Un comentariu:

  1. Ce frumos, cate mi-ai revelat prin articolul tau! Multumesc, mi se pare originala si extrem de profunda ideea increderii vanator-vanat. Voi medita la ea.

    RăspundețiȘtergere