04 octombrie 2012

iubire, sex, vanatoare (partea a III-a). lumea a fost creata printr-un act sexual



            Vorbeam in prima parte a acestui articol de relatia dintre vanator si vanat ca fiind, in esenta sa cea mai profunda, una de iubire, aceea de participare completa la actul de a da si a primi. „Prada” este venerata, apoi vanata, ucisa si mancata, iar aceasta isi ofera corpul drept hrana pradatorului, cu iubire, prin legea „Noi cu totii una suntem”. Este ceea ce sintetizeaza in esenta, actul sexual dintre un barbat si o femeie, act in urma caruia ia nastere o noua viata.
       Mai mult decat atat, este modul in care a luat nastere lumea.
Cum adica, lumea a luat nastere printr-un act sexual?, o sa va intrebati. Ceea ce este in mic este si in mare, cu alte cuvinte raspunsul este: da.
Nu sunt Freud sa reduc totul la sexualitate, insa exista o serie de argumente care sustin aceasta idee.
        Daca studiem miturile de intemeiere a lumii (mituri cosmogonice) ale celor mai vechi civilizatii (de exemplu, miturile egiptene, indiene, asiro-babiloniene si altele) o sa observam ca cele mai multe vorbesc de un fel de „vanatoare rituala” prin care un erou ucide si cioparteste in mii de bucati o divinitate primordiala, in urma acestui act luand nastere lumea: de exemplu, strapungerea cu sageata a lui Tiamat de catre Marduk, in mitul mesopotamian, doborarea balaurului Vrtra de catre Indra cu ajutorul temutului sau vajra ("fulger"), in mitul indian (cf. Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase). Acesta este numit de catre Eliade “mitul sacrificiului cosmogonic”.
Am toate motivele sa cred ca eroul reprezinta principiul masculin iar divinitatea sacrificata cel feminin, vanatoarea fiind de fapt o reprezentare a  actului sexual. De exemplu, in simbolistica orientala (indiana, chineza, japoneza) sageata simbolizeaza principiul masculin aflat in conjunctie cu cel feminin (arcul=matrice) (cf. Ivan Evseev, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, p.163). De asemenea, in multe mitologii fulgerul este considerat un agent fertilizator,  o "samanta" cereasca (de exemplu, in numeroase mituri eroinele raman insarcinate fiind lovite sau atinse de un fulger) (Idem, p.66). Asadar, arma cu care este ucisa divinitatea primordiala (sageata lui Marduk, fulgerul lui Indra) este o simbolizare a falusului. Aceeasi functie o are, in legendele cosmogonice romanesti, "toiagul" sau “baltagul" infipt de Dumnezeu in Apele Primordiale (cf. Elena Niculita Voronca, Datinele si credintele poporului roman) (sa nu uitam ca apa este un simbol feminin). 
Armele, in general, sunt simboluri falice, ele sunt simboluri - si de multe ori, prelungiri - ale penisului, inclusiv in ziua de astazi. Imi aduc aminte ca una din pozele preferate ale barbatilor este cu ei calare pe un tun, cu teava tunului pe post de "instrument" masculin (impresionant, nu?:)). De fapt, etalarea armelor si folosirea lor in razboi au legatura directa cu etalarea masculinitatii si cu forta de penetrare sexuala. Tarile cotropitoare au fost (si sunt) tari Yang, cele cotropite, tari Yin (in limbajul comun, se mai zice "le-a tras-o" :) sau "i-au f.... americanii pe rusi":)). Sa vina oare aceasta dorinta de cucerire dintr-un exces de Yang, nefolosit corespunzator? Atunci, cred ca ar trebui urmat mai des dictonul "Faceti dragoste, nu razboi" :). Dar cu cine? Americancele sunt urate, nemtoaicele sunt urate si nu sunt feminine. In schimb, romancele, moldovencele, rusoaicele...ehee.... Cred ca sunt pe cale sa fac o descoperire epocala: tarile cele mai f...te sunt tarile cu femei frumoase.
Revenind la tonul academic si la mitologie, ne dam seama ca, pe de alta parte, divinitatea primordiala intruchipata de Monstru (marin, ofidian) sau Urias este, fara indoiala, o simbolizare a principiului feminin. Natura ofera destule exemple in care femela este mult mai mare decat masculul, la organismele simple, iar la cele evoluate acest principiu concentrandu-se la nivelul celulelor germinative (ovulul feminin este Urias ca dimensiune in raport cu un spermatozoid: ovulul este cea mai mare celula umana, iar spermatozoidul, cea mai mica).
Si atunci ce este uciderea si ciopartirea in mii de bucati a Uriasului, decat fecundarea ovulului si diviziunea celulara? Sau poate explozia sferei uriase originare (teoria Big-bang-ului)? Am motive sa cred ca amandoua.
Interesant cum acest eveniment primordial a continuat sa fie prezent in inconstientul colectiv al omenirii si sa se manifeste intr-o gama impresionanta de acte culturale. Toate actele culturale care au la baza sacrificiul (si sunt mult mai multe decat am putea crede, de exemplu, chiar faptul de a manca Mucenici de 9 Martie reprezinta un act simbolizat de sacrificare si consumare rituala a unei divinitati) nu fac altceva decat sa reafirme aceasta idee. Si in special, toate actele rituale care se fac la intemeiere sunt acte prin care se re-creeaza lumea prin sacrificiu, deci prin actul sexual (si ma refer aici la intemeierea satului, a statului, a casei, a lacasului de cult, a “casei copilului” – la nunta, a cimitirului, mormantului si sicriului ca adaposturi pentru lumea de dincolo). Si am sa dau numai cateva din multitudinea de exemple care se pot da, exemple luate chiar din cultura populara romaneasca.
Vanatoarea rituala si sacrificiul in “Legenda intemeierii Moldovei de catre voievodul Dragos”. Aici apare urmarirea si uciderea animalului-oracol (zimbrul) si moartea miraculoasa a catelei Molda, divinitatea feminina care a si dat numele sau Moldovei.
Sacrificiul la intemeierea lacasului de cult  - Legenda Mesterului Manole. Ana, sotia mesterului Manole, sacrificata pentru crearea Manastirii de la Curtea de Arges. Asa cum in mitul cosmogonic, din fragmentele monstrului ciopartit ia nastere lumea, tot astfel corpul Anei se va transforma intr-un corp arhitectonic, cel al cladirii nou intemeiate.
Act sexual simbolizat la intemeierea satului. Primul gest ce se facea la intemeierea satului era “infigerea parului” in pamant (sau baterea primului tarus), gest ritual ce simboliza actul sexual cu Mama Geea (zeita Pamant). De asemenea, un teritoriu nou cucerit se lua in stapanire prin “infigerea steagului”.
Sacrificiul divinitatii feminine la nunta. Intemeierea “casei copilului” (adapost pentru embrion, in limbaj popular) se face la nunta (sa nu uitam ca sensul originar al cuvantului “nunta” este acela de “imperechere” – vezi “nunta de caini”, “Nunta Urzicilor”). Ca o alta paranteza, urarea “Casa de piatra!” se refera de fapt, la “casa copilului”. La nunta apar, in functie de zona geografica, o serie de substitute feminine: marul, talerul miresei, colacul gaurit, oala, precum si substitute masculine ca bradul, steagul de nunta, batul inflorat. Gestul ritual care se face presupune strapungerea si sfaramarea simbolului feminin de catre cel masculin. In plus, in unele zone se manifesta un obicei numit “ruptul pisicii”: mirele trebuia sa ia o pisica si sa o rupa in doua. Departe de a fi un ritual satanic, cum am fi tentati sa credem, el avea semnificatii magice profunde. Stim ca in cultura populara romaneasca, pisica este simbol al feminitatii (se credea in unele zone ca insasi Eva a fost creata din coada unei pisici, cf. Ivan Evseev, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale). Asadar, gestul nu reprezinta altceva decat sacrificiul divinitatii feminine.
De asemenea, foarte sugestive mi se par oratiile de nunta, in care fenomenul “nuntirii”, deci actul sexual, ni se prezinta ca vanatoarea rituala a unei caprioare.
Si cum spuneam, ceea ce este in mic este si in mare. Asa ca “vanatoare rituala” este si "goana" spermatozoidului spre ovul, gasirea si "uciderea" lui prin strapungere, divizarea acestuia in multiple fractiuni; este si explozia sferei originare din care a luat nastere lumea; si este si imensa diversitate a actelor infaptuite de om care reflecta, ca o oglinda, “mitul sacrificiului cosmogonic” si ce se ascunde dincolo de el…
Toate una sunt.

02 octombrie 2012

iubire, sex, vanatoare (partea a II-a). mini-ghid de vanat caprioare (pentru lupi)



    Scriam in prima parte a acestui articol despre relatia vanator-vanat, asa cum a fost descrisa de Dawn Baumann Brunke in cartea Vocile animalelor. Comunicare telepatică în Reţeaua Vieţii. Ea a inteles, in urma comunicarii telepatice pe care a avut-o cu animalele timp de peste 10 ani, ca actul vanatorii, departe de a fi ceea ce pare, in esenta sa este cel mai profund act de iubire intre doua fiinte, act in care una isi sacrifica esenta sa fizica si spirituala ca existenta pe acest pamant, pentru ca cealalta sa supravietuiasca, este actul de A DA si A PRIMI, care sta la baza vietii. Acesta este un act plin de venerare, respect, iubire.
    
    Sa vedem acum ce se intampla in relatia dintre un barbat si o femeie, si daca nu cumva regasim in "vanarea" femeii de catre barbat aceleasi elemente ca in cazul vanatorii la animale.

     Dawn Baumann Brunke a descoperit in urma comunicarii telepatice cu animalele ca doua elemente sunt necesare pentru ca vanatoarea sa se finalizeze cu succes. In absenta lor, vanatoarea da gres, prada scapa sau este ranita si sufera, fara sa fie mancata. Aceste doua conditii sunt:

     1. Venerarea              Animalul pradator trebuie mai intai sa ceara voie "victimei" sa fie de acord sa-i preia esenta vitala. Si nu numai sa-i ceara voie, plin de respect, dar trebuie sa-i cante imnuri de slava, s-o venereze, s-o sacralizeze.
    Ce se intampla intre un barbat si o femeie? Prima faza a "vanatorii" cuprinde obligatoriu o stare de admirare, extaziere a barbatului in fata frumusetii femeii, exprimarea profundei admiratii si devotiuni a acestuia, ca in fata unei divinitati. De fapt, barbatul, cand este indragostit, n-o venereaza pe femeia iubita, ci divinitatea la care are acces prin ea.
     Din observatiile mele, pot spune ca exista un moment cand poate fi considerat ca vanatoarea a inceput: momentul cand el ii spune ei ca este frumoasa (sau variante: foarte frumoasa, superba, etc  - draguta nu se accepta :P). Nu exista vanatoare in absenta acestui aspect. Orice s-ar intampla in afara acestei declarari pline de respect a admiratiei fata de frumusetea femeii, este viol. Nu functioneaza admirari ale inteligentei, spiritului practic, calitatilor de lider, de gospodina sau oricare alte calitati....e viol. Frumusetea este esenta femeii, iar spunandu-i ca e frumoasa ii transmiti mesajul ca O VEZI, pana in miezul fiintei ei....si ca admiti ca ea este un portal prin care accezi la Frumusetea divina.
     Mi-aduc aminte ca am participat in terapie, la Constelatii familiale, alaturi de o femeie care a lucrat pe trauma unui viol din adolescenta. Regresand la momentul respectiv, tin minte ca l-a intrebat pe agresor de ce a facut asta, iar el a raspuns: "Pentru ca esti foarte frumoasa si imi place de tine". In momentul acela, intr-un mod absolut surprinzator, femeia a tresarit puternic iar trasaturile fetei ei s-au schimbat a surprindere, induiosare, impacare...Dar acesta este doar primul pas. Dincolo de acesta, este important tipul de "contract" care exista intre cele doua suflete: daca unul a venit ca sa-l ajute pe celalalt sa invete o anume lectie, tot viol va fi, chiar daca ii spune inainte ca e frumoasa.
     De multe ori femeile, dupa ce au fost "capturate" si "sacrificate", dupa o perioada  de relatie, cer partenerilor lor sa le spuna ca sunt frumoase. Nu ca sunt inteligente, mame bune sau excelenti manageri. Este modul lor de a cere realizararea vanatorii, din nou si din nou. Dincolo de ego, este de fapt dorinta lor de a fi vazute in esenta lor.
      Arta si cultura lumii abunda de astfel de ofrande aduse femeii, ca prima etapa a vanatorii: poezii, cantece, ode, picturi inchinate femeii, frumusetii ei. Trubadurii aveau obiceiul de a canta ode sub fereastra iubitei. Alaturi de femeie, natura (adica energiile Mamei Pamant, feminine) este la fel de cantata si slavita in arta.
        A face dragoste cu o femeie in absenta acestei venerari este un sacrilegiu. Este acelasi lucru cu a ucide animalul-totem (divinitatea comunitatii respective), in afara vanatorii rituale, care avea loc o data pe an, zi de sarbatoare pentru comunitate. Stim ca uciderea animalului sacru in afara acestui ritual de venerare, era considerata tabu si aspru pedepsita. 
      La fel stateau lucrurile si in cazul sacrificiilor rituale: "victima" era venerata, sacralizata, i se aduceau ofrande si i se inchinau imnuri de slava, dupa care era ucisa si mancata.


            
     2. "Pradatorul" trebuie sa fie un vanator iscusit  
      Dawn Baumann Brunke spune ca o alta conditie pentru ca vanatoarea sa se finalizeze cu succes este aceea ca pradatorul sa manifeste maiestrie in arta vanatorii. El trebuie sa demonstreze agilitate, forta, concentrare, inteligenta, sa aiba o buna tactica si strategie, alaturi de vointa si determinare. Sa nu se lase invins de eventualele dificultati si sa-si urmareasca prada cu hotarare.
       
    Acestea sunt si calitatile pe care o femeie le adora la un barbat. Si de multe ori nu se lasa "prinsa" tocmai pentru a provoca sau a testa aceste calitati la barbatul respectiv. 


     

    De-abia cand el ii demonstreaza fara tagada ca este capabil sa manifeste aceste caracterictici, ea se abandoneaza fara rezerve fortei lui masculine. Femeia adora sa simta in mod direct forta si hotararea barbatului, constiinta si luciditatea lui, sa se lase patrunsa si sa se bucure de acestea, exact cum Pamantul se bucura, se umezeste, se inmoaie si musteste a viata sub ploaia binefacatoare ce cade din Cer. 
      La randul sau barbatul este atras de iubirea din inima femeii, pe care ea o exprima prin deschiderea plina de stralucire a corpului sau. Barbatul vrea sa stie ca este primit, iubit si hranit pentru a rodi, pentru a da lumii fructele creativitatii sale...este exact ceea ce isi doreste orice samanta...si orice vanator: Victoria vietii!





     Acestea sunt cele doua conditii ale unei vanatori reusite. Dincolo de acestea insa, este esentiala "intelegerea" care are loc intre cele doua suflete, inainte. Acea conexiune de dincolo, inexplicabila, misterioasa...sacra.

01 octombrie 2012

iubire, sex, vanatoare (partea I) - incursiune in lumea animalelor




   Ideea este foarte simplă...
   ...şi pe undeva, oricine a trăit o poveste de dragoste, a simţit-o, chiar dacă nu a conştientizat-o...
.   ..hai să descoperim ce ai simţit, de data aceasta conştientizând...
   Ai simţit că eşti vânător, sau poate ai simţit că eşti vânat şi în acelaşi timp ai simţit că eşti ambele, vânător şi vânat. Că faceţi parte unul din celălalt.
   Ai simţit că onorezi vânătoarea, ca pe ceva sacru.




   Când ai fost vânător, ţi-ai sanctificat prada, ca pe o zeiţă, i-ai adus ofrande şi i-ai închinat imnuri, punându-ţi în ele profunda iubire şi veneraţia cea mai înaltă.
   ...şi apoi ai mâncat-o...i-ai preluat esenţa vitală, devenind tu însuţi un zeu...ţi-ai potolit foamea şi setea de ea, de sacru, participând în modul cel mai complet la actul de a da şi a primi, prin schimbul de fluide vitale...ai participat poate la cel mai profund act spiritual ce poate exista între două fiinţe.









 


Când ai fost vânat, ai simţit cum frica se îngemănează cu dorinţa...ai simţit cum îţi este frică de ceea ce îţi doreşti cel mai mult...dar în liniştea fiinţei tale ai ştiut că iubirea este mai puternică decât frica, pentru că frica ţine de corp, de instinctul său de supravieţuire, pe când iubirea ţine de suflet...ea a fost acolo şi înainte, şi va fi şi după...ea este şi va fi întotdeauna dincolo de...
            Să fie totul doar o metaforă? Sau poate o oglindire a ceea ce se întâmplă în realitate în relaţia vânator – pradă? Sau e cea mai pură realitate? 





      Îţi propun o scurtă şi electrizantă incursiune în lumea animalelor, dincolo de ceea ce percepem noi în mod obişnuit.
  Dawn Baumann Brunke a scris o carte de-a dreptul revoluţionară în studiul comportamentului „necuvântătoarelor”, numită Vocile animalelor. Comunicare telepatică în Reţeaua Vieţii. Specializată în vindecare, metafizică şi spiritualitate, autoarea s-a dedicat timp de peste zece ani comunicării telepatice cu animalele şi publicării acestor comunicări revelatoare, ajutând astfel oamenii să se deschidă spre straturi mai profunde din ei înşişi.

    Într-una din conversaţiile sale cu animalele se vorbeşte despre relaţia vânător-pradă ca despre un dans, o celebrare a vieţii ce se împărtăşeşte pe ea însăşi: „Dacă vedeţi cu adevărat acest lucru şi îl înţelegeţi, atunci nu veţi judeca faptul că a ucide pe altul pentru a mânca este ceva „rău”... Din acest punct de vedere, totul este armonios şi aşa cum trebuie să fie, indiferent cum li se pare celor care nu fac parte din această armonie” (D.B. Brunke, Vocile animalelor, Editura For You, p.267).
   Crima sau iertarea, victima si agresorul, ca si concepte, toate fac parte din lumea duala, din realitatea noastra 3D, unde exista Bine si Rau. Dincolo de asta, totul, indiferent cum pare vazut  de aici, nu este decat pace si iubire, este perfect asa cum a fost lasat de Dumnezeu sa fie. De aceea, revin cu intrebarea: poti sa fii impacat cu viata, daca nu esti impacat cu moartea?

    Relaţia vânător-pradă este o lecţie planetară, spune autoarea – totul ţine de schimbul făcut, mai ales de schimbul de esenţe vitale.
   Stim, de exemplu, din studiile antropologice, ca numeroase populatii primitive acorda o semnificatie deosebita preluarii esentei vitale, a esentei spirituale a asa-numitului "animal totem" (divinitatea) al comunitatii respective. Pe tot parcursul anului era interzis sa vanezi animalul-totem, dar, o data pe an, avea loc asa-numita vanatoare rituala in care animalul era vanat, ucis si mancat de catre intreaga comunitate. Reminiscente ale acestui act originar intalnim astazi in foarte multe acte culturale la majoritatea popoarelor lumii (vezi, de exemplu, sacrificiul mielului de Pasti).
    
Avem multe de învăţat din relaţia vânător-pradă. Ce este surprinzător, că, în ciuda aparenţelor, există foarte multă iubire în această relaţie şi mai ales, o experimentare plenară a realităţii „noi cu toţii una suntem”. Preluarea esenţei unei alte fiinţe are un aspect spiritual; această relaţie este bazată pe încredere şi pe o înţelegere inerentă. Cheia în această relaţie o reprezintă onorarea acesteia şi respectul autentic pe care cei doi îl au unul faţă de celălalt. Fără acestea, vânatoarea nu se poate finaliza.
   Chiar si oamenii in trecut, cand vanau animale, rosteau inainte o rugaciune prin care cereau permisiunea spiritelor si protectorilor padurii de a-si lua ofrande din vietuitoarele ei. De aceea, ceea ce se intampla astazi in cazul animalelor crescute de om special pentru a fi mancate, in care observam tocmai lipsa onorarii si respectului, face ca totul sa para mai degraba un viol colectiv.
           
    Cum are loc concret, la nivel inconştient (pentru că este vorba de sufletul lor colectiv - a nu se înţelege că animalele conştientizează aceste lucruri!) acest dans al relaţiei dintre vânător şi vânat, şi cum sunt onorate ambele părţi, în acest dans?

       
   Se pare că între cei doi are loc o înţelegere, în momentul în care prada e văzută pentru prima oară sau chiar în timpul urmăririi, prin care sufletele acestora cad de acord asupra actului sacru al preluării esenţei spirituale a „victimei”.
Reproduc un fragment dintr-o „conversaţie” extrem de frumoasă şi foarte sugestivă a autoarei cu un cal-pradă:
Prădătorul întreabă ceva de genul:
"Fiinţă nobilă, îmi este foame şi caut să supravieţuiesc.
Te vei sacrifica pentru a mă onora în acest mod?
Prada va răspunde:
Fiinţă nobilă, mă sacrific şi te binecuvântez.
Fie să capeţi forţă prin hrana ce ţi-o dă corpul meu.”” (D.B. Brunke, Op.cit., pp.276-277).




 


     Cu toate acestea, ceea ce se poate percepe – şi, într-adevăr aşa este – animalul vânat simte frică, fuge, se zbate şi caută să scape de atacul vânătorului, nici vorbă să vină deschis „Iată-mă! Mănâncă-mă! Te iubesc!” :). Si asta pentru că frica este mecanismul de auto-conservare al formei fizice, iar animalele sunt supuse în primul rând instinctelor. Dincolo de aceasta insa se află iubirea, depozitată, ca o comoară, în sufletul lor colectiv, pentru că, la nivel spiritual sunt cu toţii conectaţi şi cu toţii se pun unul în serviciul celuilalt.






 Mai mult decât atât, suntem cu toţii conectaţi şi cu toţii, oameni, animale, plante, pământ, ne punem unii în serviciul celorlalţi.
Aşadar, iubirea ca vânătoare este o metaforă? Sau poate este realitate? Adevărata realitate „noi cu toţii una suntem”: comuniune profunda prin A DA si A PRIMI.